Barbu Mateescu: ”Construind opusul fascismului” (OPINIE)

Umberto Eco a definit în urmă cu câteva decenii trăsăturile importante ale orientării ideologice pe care am menționat-o în titlu. Dar cum arată opusul fascismului? Un mod de a afla răspunsul constă tocmai în a studia cu grijă trăsăturile respective și a construi mental antonimul lor.

1. În ciuda unui efort propagandistic major care accentuează anumite momente din istorie și trece sub tăcere altele, regimurile comuniste au fost extrem de înrudite cu fascismul – așa cum este el definit de Eco. Teza războiului tăcut dar permanent, un elitism populist (deci paradoxal) și cultul personalității sunt familiare est-europenilor și cetățenilor Uniunii Sovietice. Havel scria în comunism despre necesitatea poziționărilor publice în contra minciunilor sistemice: rostirea unui adevăr este începutul sfârșitului. Ideea lui Havel pare a fi un ecou al observației lui Eco cu privire la faptul că, în fascism, dezacordul este o crimă. Eco (despre fascism) și Havel (practic despre comunism) spun același lucru: structurile totalitare se hrănesc din acceptarea tăcută a neadevărurilor, inadvertențelor sau normelor fără sens.

Spiritul critic violentează fascismul. Critica – și doar critica – poate răpi aderenți. Iar fără aderenți, orice mișcare ideologică e condamnată.

O constatare tulburătoare este că, după moartea lui Stalin, URSS și alte țări comuniste s-au îndepărtat imperceptibil de cadrul teoretic al fascismului în timp ce România (alături de Albania) s-a apropiat. De ce această afirmație? Eco observă că fascismul este în mod definitoriu axat pe lider. Poporul este perceput ca unitar și având o singură voce (exceptând, desigur, „trădătorii pacifiști” și agenții conspirațiilor). Acea voce este decriptată de lider: el joacă rolul unui interpret sau traducător fățarnic.

Eco notează că oamenii, în fascism, nu acționează: ei au delegat acest rol Liderului. Astfel „Poporul” devine o ficțiune, o plastilină pe care liderul o remodelează după nevoi sau dorințe. Este greu să citești cuvintele de mai sus și să nu te gândești la Ceaușescu – expunând drept irelevantă vorbăria sa interminabilă despre antifascism. Dragnea de asemenea poate să îți apară în memorie.

2. Eco menționează paseismul ca primă trăsătură relevantă pentru fascism, definindu-l oarecum stângaci drept un cult al tradiționalismului. Atenție – un cult! Nu e vorba de atașamentul conservatorilor autentici față de un set anume de valori din trecut, ci de o atitudine sincretică și dezordonată, care pune împreună elemente ce se contrazic pentru a ajunge la o concluzie subliminal pesimistă: nu mai are sens să descoperi sau să gândești, totul a fost deja explicat, prezentul este falit, viitorul nu va schimba nimic fundamental.

Implicit, opusul fascismului nu mi se pare a fi neapărat ruperea de tradiție, ci consistența. O persoană consistent religioasă sau consistent atașată de, să zicem, principiul monarhismului nu reprezintă fascistul ideal și, dacă este autentică în atașamentul său, are chiar anticorpi împotriva fascismului. Fascismul este clădit pe o serie fascinantă de paradoxuri: un crez real, oricare ar fi el, taie prin aceste paradoxuri precum un cuțit prin pâine.

3. Conservatorismul poate fi convertit în variante toxice. Mai sus scriam că potrivit subconștientului fascist „prezentul este falit”, și pornind de la acest punct Eco elaborează, identificând drept trăsătură a fascismului respingerea modernității – uneori deghizată ca respingere a capitalismului (deși, evident, nu orice critică a capitalismului reprezintă o respingere a modernității). Din punctul de vedere al lui Eco, este de fapt vorba de renegarea perspectivelor ce au dominat Europa din secolul 18 și până la începutul secolului 20.

Opusul fascismului studiază și apreciază iluminismul. Mai ales: operează în câmpul gândirii raționale. De ce?

4. … pentru că fascismul apreciază acțiunea de dragul acțiunii, iar rațiunea ar fi o frână fatală. Calmul, gândirea logică și capacitatea de a lectura obiectiv istoria nu se află într-o relație foarte bună cu testosteronul politic. Conform lui Eco, ura față de cultură și universități e relevantă pentru fascism. În unele cazuri e vorba de o deghizare nu foarte eficientă a complexelor individuale de inferioritate. Fascismul apare atunci când oameni care (cred că) aparțin clasei de mijloc sunt frustrați, indignați sau speriați. Respectul pentru expertiză, cunoașterea formală sau inteligența creativă dispare în vremuri de restriște. Implicit, un cadru defavorabil extremismului este o societate prosperă, în care clasa de mijloc se simte în siguranță – rămânând eventual în granițele conservatorismului uzual.
5. Vedem deci că analiza logică, maturitatea și sobrietatea sunt străine fascismului și chiar periculoase pentru acesta. „Acționează și nu cerceta” este deviza sa fundamentală. În fascism, spune Eco, pacea de orice fel este o iluzie. Viața este o luptă continuă. Fundamentul pentru această perspectivă? Conflictul este util și necesar pentru succesul fascismului ca atare. Mai mulți aderenți = mai multe voturi, mai mulți bani, mai multă forță mediatică. Iar cel mai simplu mod de a crea o identitate comună este de a avea inamici. Frica de diferență este naturală, spune Eco, dar fascismul o exacerbează pentru a obține capital politic. Devii ușor mai imun ori de câte ori înveți o limbă străină, citești o carte scrisă în altă zonă a globului decât cea în care te-ai născut sau comunici liber cu cineva din altă națiune.

Sumarizând, opusul fascismului este în principal o atitudine intelectuală mai degrabă decât o formulă ideologică. Această atitudine este definită prin: dorința nemărginită de a învăța și de a-ți extinde orizontul dincolo de făgașurile în care te-ai născut; analiza critică a normelor și discursurilor impuse de societate; exercitarea constantă a judecății cu privire la ce ți se cere să aprobi sau să întreprinzi. În plan social, opusul fascismului îl reprezintă cetățeni activi și dinamici, care nu așteaptă ca altcineva să le definească grijile.

Fascismul pornește de la premisa că ești pe scaun, în fața scenei de teatru, și taci, așteptând ca actorii – sau, cel mai des, Actorul – să definească ce urmează să gândești. Așteptarea, chiar obligația, este să aplauzi. Curentele și societățile opuse fascismului te văd ca fiind pe scenă, participant la – dar și creator – al spectacolului care este societatea.